Povestea Dinei

Mă numesc Dina Bogar, am 21 de ani și locuiesc într-o casă de tip familial, deschisă de Fundația Hope and Homes for Children România.

În prezent, sunt studentă în anul II la Universitatea Babeș-Bolyai, la extensia din Sighetu Marmației, unde studiez Pedagogia. Visul meu este să devin educatoare și să ajut alți copii care au trecut prin ce am trecut eu.

De la vârsta de 2 ani, împreună cu Adina, sora mea mai mică, am fost abandonate și trimise la un leagăn de copii din Sighetu Marmației. Nu îmi amintesc foarte multe din acea perioadă, dar o imagine mi-a rămas întipărită în minte: cum stăteam aliniați la oliță, pe un coridor lung foarte mulți copii. Acela era singurul moment în care ne puteam vedea toți copiii, deoarece majoritatea timpului îl petreceam în pătuț. Ne mai vedeam și în sala de joacă, dar acolo nu aveam jucării prea multe și de regulă încercam să-i dau surorii mele ce jucării găseam pentru ca ea să nu mai plângă.

M-au impresionat întotdeauna pereții vopsiți în culoarea aceea verde rece; și atât de imenși mi se păreau. Astăzi, la 21 de ani, observ că încerc să evit acea culoare atât în dormitorul meu, cât și în toate hainele pe care mi le aleg. Probabil lipsindu-mi iubirea familiei, acum îmi explic de ce eram atât de dornică să fiu îmbrățișată și strânsă la piept de oricine trecea prin apropierea mea. Atunci nu conta dacă era o doamnă educatoare sau orice străin care ne vizita, cerșeam acea atenție, care era de fapt o manifestare a unei singurătăți, cred eu.

Îmi mai amintesc camerele acelea care mi se păreau imense, cu pătuțuri lângă pereți și cu un covor în mijloc pe care eram lăsați să ne târâm după cum puteam. Probabil voiam să explorez, însă eram destul de stângace și speriată. Visul meu era să ajung la ferestrele acelea mari, unde credeam că voi descoperi o altă lume, doar fiindcă erau atât de sus și atât de imposibil de escaladat.

Din fericire, la vârsta de 3 ani eu și sora mea Adina am fost mutate la o casă de tip familial deschisă de HHC. De atunci pot spune că viața mea s-a schimbat. Am început să merg la grădiniță, să îmi fac prieteni, să mă simt iubită, să îmi trăiesc copilăria.

Cele mai importante momente din viața mea le-am petrecut aici. Prima mea păpușă, prima mea zi de naștere cu tort, prima mea rochiță (care consideram că e de prințesă), primul Crăciun cu multe cadouri.

Pe mama am cunoscut-o abia la 10 ani. Îmi amintesc prima noastră întâlnire cu mama de când ne-a părăsit: ne-a îmbrățișat, ne-a pupat, însă nu a putut să-și dea seama care era Dina și care era Adina. Ne-a mai căutat de câteva ori, însă după ce și-a refăcut viața nu ne-a mai căutat deloc.

Tatăl meu venea pe la casă în vizită, chiar imediat după ce ne-am mutat, însă cred că mai mult mă vizita ca să se răzbune pe mama, pentru că erau despărțiți și nu voia să recunoască că este și tatăl surorii mele, deși amândouă semănăm mult și suntem leite tatăl nostru. Într-o zi, tatăl nostru a venit în vizită; cred că aveam vreo 5 ani și m-a cerut la o plimbare în oraș pentru câteva ore. Dar el nu m-a adus înapoi, m-a furat și m-a ascuns vreo trei zile, până am fost găsită și m-am întors la casă. Țin minte că eram bucuroasă să fiu cu tata, dar nu înțelegeam de ce nu mă duce înapoi.

După prima noapte petrecută undeva, nu mai țin minte unde, am devenit foarte speriată și nu înțelegeam ce mi se întâmplă. Mi-era din nou foame, nu mă simțeam protejată și nu înțelegeam de ce nu pot să mă întorc în patul și în camera mea. Cred acum că el era și sub influența băuturilor alcoolice și orice minut petrecut împreună îmi crea o stare de spaimă neexplicată. Ca urmare a gestului său nesăbuit, tatăl meu a primit interdicția de a mă vizita. Drept razbunare, nu a mai fost dispus să semneze absolut niciun act prin care să mi se permită să merg, spre exemplu, în vacanță în Italia, așa cum mergea sora mea sau alți copii din case. Dacă era vorba de o excursie sau o vacanță în țară, mereu trăiam cu frica că va veni și mă va fura din nou. Inclusiv când mergeam la școală, tot timpul mă uitam în spate ca să văd dacă nu vine să mă fure.

Prima mea excursie în afara țării a fost în Ungaria, excursie organizată de cei din HHC. A fost o experiență minunată și, pentru prima oară de când am împlinit 18 ani, am putut să iau decizii fără a necesita acordul părinților. Părinții mei adevărați au devenit educatoarele din casă. Tot ce sunt astăzi este datorită educatoarelor care m-au crescut și Fundației HHC pentru tot sprijinul acordat pe perioada vieții mele.

Fiind privată de dragostea părinților mei și de micile bucurii pe care ți le oferă o minivacanță sau o excursie cu clasa, m-am refugiat în învățătură. De aceea când am terminat Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighet m-am hotărât că trebuie să continui cu o formă de învățământ pentru a-mi crea un viitor și un rol în viața mea de adult.

În prezent, sunt foarte implicată în activități de voluntariat și, de asemenea, ajut copiii din casă la efectuarea temelor. Când voi termina Facultatea sper să devin o educatoare bună și un exemplu pentru cei pe care îi voi îndruma. Pentru că aici am învățat să împart, să ajut și să trăiesc fiecare moment.


Pe 30 septembrie împlinesc 30 de ani. N-am considerat niciodată ziua mea de naștere drept un eveniment special, însă am primit acum oportunitatea să-mi donez ziua unei cauze mult mai bune. În schimbul urărilor și cadourilor de ziua mea, îmi doresc să-i oferim Dinei sprijinul de care are nevoie pentru a-și putea împlini visul. Pentru acest vis vă invit și vă rog să contribuiți aici: http://hhc.galantom.ro/cristianbotan. Vă mulțumesc.
– Cristian Botan